Patimile după Neil

Etichete

Adela Zaharia, Bach, Corul Academic Radio, Dan Mihai Goia, Marius Boloș, Matthaus Passion, Mihaela Ișpan, Neil Thomson, Orchestra de Camera Radio, Tiberius Simu, Tony Bardon

12 Iunie 2013, miercuri la Sala Radio
JOHANN SEBASTIAN BACH:
Matthäus Passion, BWV 244
Dirijor: Neil Thomson, Orchestra de Cameră Radio și Corul Academic Radio (dir. Dan Mihai Goia)
Adela Zaharia (s), Mihaela Ișpan (a), Tony Bardon, Tiberius Simu (t), Marius Boloș (b)

Finalul stagiunii Orchestrei de Cameră Radio a programat esențialul oratoriu al lui Bach, o alegere mai mult decât inspirată. A fost un concert care merita o sală arhiplină, dar din păcate jumătate dintre fotolii au rămas goale… Ce păcat! Peste câteva luni, la Festivalul Enescu, nici măcar Sala Palatului nu va fi încăpătoare. Cum am ajuns așa? De data asta mi-am încălcat un obicei, acela de a nu scrie o avancronică, tocmai pentru că importanța lui Matthäus Passion este atât de mare încât, prin comparație, Concertele Brandemburgice sau alte compoziții instrumentale ale lui Bach par niște jucării inofensive.

A fost un concert foarte reușit. Să lăsăm deoparte tot ce ar putea fi discutabil: inexplicabilul tăieturilor care au totalizat aproape jumătate din compoziție (suntem în anii ’50 ai experimentelor muzicale, ca atunci când Karajan înregistra Nozze di Figaro fără recitative?), dimensiunea cam mare a corului (vreo 60 de persoane, care nu s-au sincronizat perfect cu orchestra de cameră), dicția cu totul aproximativă (excepție admirabilă: Tony Bardon), nu este cazul să pretindem perfecțiunea când și noi spectatorii am fost atât de puțini… De fapt, toate aceste imperfecțiuni nu sunt deloc atât de importante pe cât ar sugera enumerarea lor. Să uităm și stupefianta lipsă de cultură generală care a cauzat omiterea unei silabe din declamația Eli, Eli, lama sabahtani? (ar trebui să mai studiez problema – și pe discul lui Herreweghe se aud aceleași cuvinte !?)

S-o admirăm mai degrabă pe Adela Zaharia, excelentă în aproape tot ce a cântat, începând de la Blute nur, du liebes Herz! (No.8)/Plângi fără încetare și până la ultimele versuri din ultimul recitativ, Habt lebenslang/Pentru restul vieții. A fost exemplară, prin implicare, prin compasiune, prin patos, prin inocență, dar în același timp fără să exagereze în expresivitate, rămânând mereu în limitele cumințeniei pe care și-a dorit-o Bach. Iar pe măsură ce muzica avansa, mai ales în partea a doua, și Mihaela Ișpan a părut din ce în ce mai implicată, astfel încât celebra arie Erbarme dich (No.39)/Ai milă de mine a devenit unul dintre (multele) momente memorabile ale serii. Solo-ul de vioară care acompaniază această arie m-a făcut să înțeleg și mai bine de ce romanticii din secolul XIX îl revendicau pe Bach. Aici patetismul a trecut dincolo de spațiul bisericii, făcând pasul spre sala de concert, în lumea de afară, obișnuită acum cu marile elanuri, cu marile emoții, dar și cu marile tragedii totalitare.

Adela Zaharia și Mihaela Ișpan (c) Romeo Zaharia

O să-mi aduc aminte de Corul Academic în ipostazele lui cele mai frumoase. Acolo unde tempoul a permis desfășurarea întregii mase corale, dramatismul a ieșit în evidență în cel mai emoționant mod. Wenn ich einmal soll scheiden (No.62)/ Într-o zi, când va trebui să plec e doar unul dintre exemplele cele mai bune.

Echilibrul lui Neil Thomson – deja ne-am obișnuit, o rutină la un nivel înalt și plin de bun gust. Atenția lui, respectul față de muzică, plasându-se fericit între maniera clasică și cea barocă, accentuând ceea ce merita accentuat, dar fără să corupă esența preclasică, evitând teologia, dar fără s-o nege, alegând cu prioritate muzica, dar fără să-l uite pe Dumnezeu…

Tony Bardon – în ciuda unei oboseli a vocii care părea să se accentueze spre sfârșit, a fost cel mai expresiv dintre toți cei de pe scenă. La un moment dat m-a străfulgerat ideea că Matthäus Passion ar trebui să fie prezentat cu recitativele Evanghelistului în limba română. Pentru că ne lipsește nu numai educația muzicii sacre, dar scăpăm printre degete chiar sensul cuvintelor, cel care nu i-a lipsit nici o clipă lui Bach. Pentru că povestea e bună, de la un capăt la altul, proclamată de unul singur, tenor, martor desigur, dar cel mai puțin imparțial dintre martori, a cărui voce, prin emoția sa, prin afectările sale, precum și prin efectele sale (și sunt destule, incredibil de expresive, dar mai ales pline de virtuozitate vocală) are misiunea de a repatria acești credincioși, prin simpatie, în locurile și în durerea evenimentului. (André Tubeuf – Dictionnaire amoureux de la Musique, Plon, 2012)  După materialismul dialectic al comunismului, urmat de o perioadă de exaltare mistică (există vreun eseist român contemporan care să nu fi scris măcar un articol, dacă nu o carte despre îngeri, credință sau Dumnezeu, în anii ’90?), azi practicăm precauțiuni inutile tatonând corectitudinea politică. Spectatorii sunt victimele minciunilor despre Bach.

Dincolo de […] excese şi accidente istorice, percepţia curentă a Pasiunilor lui Bach în sala de concert rămâne una fatalmente estetică. De multe ori, din programele de sală lipseşte textul, care, din cauza accesibilităţii reduse a limbii germane, ar trebui însoţit şi de o traducere. […] Muzicienii de astăzi nu sunt chemaţi să impună dimensiunea religioasă a muzicii de gen compuse de Bach, dar nici nu o pot ignora. La mijloc nu se află opţiuni spirituale personale, ci tocmai profesionalismul. Matthäus-Passion nu se poate asculta la fel ca o simfonie. Dincolo de armoniile neaşteptate, de suprapunerile contrapunctice savante şi de motivele melodice geniale, se află trăirea religioasă conştientă şi asumată. Pentru Bach, arta nu reprezintă niciodată un scop în sine. Plecând de aici, muzica poate fi şi înţeleasă, nu numai gustată. Întrebarea şi provocarea pe care le lansează astăzi Bach privesc capacitatea noastră de a revendica şi urmări în universul estetic un scop moral. (Mihai Cojocaru – Matthäus Passion, astăzi – Observatorul cultural, 2009)

Scena crucificării, prezentată aproape complet, a încheiat seara într-o atmosferă din ce în ce mai încărcată emoțional. Nu numai pentru că libretul lui Picander se oprește fatal înaintea episodului Învierii. Dar și pentru că ultimele sunete, cele ale corului Wir setzen uns mit Tränen nieder (Nr. 68)/Ne-am așezat plângând, nu pot lăsa pe nimeni indiferent. Cu atât mai puțin pe mine, când m-am surprins ștergându-mi o lacrimă în timp ce notam pe libret o ultimă impresie a acestui concert ieșit din comun.

P.S. Fotografiile din concert sunt ca de obicei oferite de Romeo Zaharia.

Libretul bilingv, german-român, traducerea d-lui Vladimir Popescu-Deveselu, poate fi găsit la acest link: Libret – Matthaus Passion RO.