Matthäus-Passion este o construcție muzicală foarte complexă, care necesită un efort intelectual pentru a fi înțeleasă și apreciată. În mod obișnuit, muzicologii expediază această complexitate prin epitete precum „zguduitoare” sau „grandioasă”. Grandioasă e doar prin lungime, căci execuția oratoriului durează mai mult de două ore. Zguduitoare? Da, dar în ce sens?

Să ne imaginăm cum arăta spectatorul primei reprezentații a lui Matthäus-Passion, în Vinerea Mare din 1727: un târgoveț din Leipzig care mergea la biserica protestantă Tomaskirche. Că era un hangiu sau un potcovar nu contează prea mult, este destul de probabil că nu știa să citească. Versurile Evangheliei după Matei îi erau probabil cunoscute pe dinafară, dar de data aceasta avea parte de o recitare a lor, pe diverse voci, cu intonație dramatică, în limba lui maternă, în traducerea lui Martin Luther. În biserică, acolo unde adesea mergi să te reculegi, neacordând prea multă atenție cuvintelor preotului, un asemenea spectacol trebuie să fi fost un șoc cultural. Iar muzica aceea care accentua trăirile evanghelistului adăuga un plus de emoție peste toate semnificațiile Săptămânii Patimilor.

Azi, în comoditatea de acasă, punem un CD sau comutăm televizorul pe Mezzo și putem asculta Matthäus-Passion ca muzică de fundal pentru o rutină casnică. Numai că Bach înseamnă mult mai mult decât un fundal sonor pentru intelectuali.

Un experiment. Luați o biblie, de preferință una protestantă, în limba română, cum e cea a lui Dumitru Cornilescu. E OK și una ortodoxă, dar limba română e mai arhaică în această variantă și mai anevoioasă la citit în viteză. Ascultați recitativele din Matthäus-Passion în timp ce citiți traducerea lor direct în limba română. Cât despre versurile secțiunilor muzicale, cum în limba română nu prea se găsesc traduceri reușite, căutați un libret bilingv al oratoriului, germană – engleză sau franceză. În cazul în care nu v-ați dat seama deja din primul episod, nu se pune problema de a te converti și nici de a-ți alimenta teoriile anticlericale. Mai degrabă vă puteți imagina că sunteți în pielea unui Umberto Eco răsfoind scrieri vechi, pentru a putea scrie apoi Numele trandafirului. În acest caz, nici nu e nevoie să fișați sau să interconectați idei și istorii, interpretarea tuturor acestor versuri vă este oferită de Bach.

Pe de altă parte, Bach nu poate lăsa indiferent pe nimeni cu muzica sa. Matthäus-Passion te implică fără să vrei, mai ales atunci când încerci să pătrunzi mai adânc în detaliile acestei compoziții extraordinare. Și, la un moment dat, poți constata stupefiat că între cel care ascultă CD-ul cu muzica acestui oratoriu și târgovețul din Leipzig din secolul XVIII distanța s-a micșorat foarte mult. Dar asta depinde de fiecare ascultător în parte.

În articolul trecut am încercat să reproduc, pas cu pas, acest experiment pentru prima parte a oratoriului Matthäus-Passion. Acum voi lăsa cititorului plăcerea de a descoperi singur cum narațiunea biblică este comentată muzical de Bach, îmi propun doar să atenționez, mai jos, asupra câtorva momente ieșit din comun.

În primul rând… Erbarme dich – Ai milă, [Doamne, de dragul lacrimilor mele] – probabil una dintre cele mai celebre piese muzicale compuse vreodată de Johann Sebastian Bach, al cărei solo de vioară care se împletește miraculos cu vocea de alto a devenit atât de popular încât a ajuns generic de emisiuni radio, sau coloană sonoră pentru filme documentare. Dar ce înseamnă, de fapt, în contextul întregului oratoriu, acest Erbarme dich?

În ciuda declarațiilor apostolilor că-L vor urma orice s-ar întâmpla, Iisus le prevestește acestora că va fi părăsit de toți în următoarele ceasuri. Mai mult, îi spune lui Petru, cel mai devotat discipol al său, că până dimineață, atunci când va cânta cocoșul, acesta se va lepăda deja de trei ori de El. Erbarme dich se cântă imediat ce această viziune se adeverește. Acest lamento poate avea multe semnificații. Solo-ul de vioară nu este altceva decât constatarea tristă a slăbiciunii omenești, a faptului că oamenii cedează în situații limită, că transpunerea în faptă a consecvenței declarațiilor este o povară anevoioasă. În același timp, cuvintele, care cer iertarea lui Dumnezeu, sugerează acceptarea acestei slăbiciuni, îndemnând spre penitență, omul nu se poate ridica singur la nivelul divinității, care-l poate doar inspira. Vocea de alto introduce o superbă ambiguitate: poate fi o femeie, deci un comentariu al credinciosului care ascultă povestea Patimilor și o trăiește cu sufletul la gură, debordând de emoție, dar, tot atât de bine, vocea poate aparține unui contratenor, ceea ce ar putea indica un înger, care poate fi chiar ceea ce va deveni mai târziu discipolul, Sfântul Petru. Un mare muzicolog francez, André Tubeuf, spunea că: Nici un muzician, poate chiar nici un creator, nu este atât de compromițător în același grad precum Bach. Cel puțin în cazul de față, emotivitatea lui Erbarme dich nu face altceva decât să implice ascultătorul, să-l treacă dincolo de starea unui simplu spectator, să devină el însuși un enoriaș, să se identifice cu Petru, să-și recunoască slăbiciunea și păcatele. Odată cu emoția pe care spectatorul o resimte ascultând această arie, el se trezește deodată compromis de Bach, care l-a făcut să iasă starea lui de confort. Tocmai de aceea, marii interpreți ai muzicii lui Matthäus-Passion nu apelează la aproape nici un efect dramatic: muzica, așa cum a fost scrisă, e suficientă. Trebuie doar să crezi în ea.

André Tubeuf mai spune: Muzica lui Bach nu dovedește existența lui Dumnezeu, nu acceptați o asemenea definiție. Dar de oriunde ați lua-o, ea Îl implică. O supriză: Concertul pentru vioară şi orchestră în Re Major (transcripţie BWV 1053). Am ascultat acest concert, transpus pentru vioară, interpretat de Viktoria Mullova. În partea a doua, nu e nimic altceva decât o variantă a solo-ului de vioară din Erbarme dich. Poate fi separat acest concert de Matthäus-Passion? La extrem, da. În realitate, nu, e o dovadă că de oriunde ați lua muzica lui Bach, ea Îl implică pe Dumnezeu.

Ultima recomandare este corul final al oratoriului, care se interpretează după ce Evanghelistul povestește înmormântarea lui Iisus, Wir setzen uns mit Tränen nieder – Ne-am așezat plângând, de un patetism egal cu Lacrymosa  din Requiem-ul de Mozart, dar un patetism intelectual, așa cum îl definea George Enescu, reținut, interiorizat, lăsând loc speranței…

Despre Opera

Matthäus-Passion este o construcție muzicală foarte complexă, care necesită un efort intelectual pentru a fi înțeleasă și apreciată. În mod obișnuit, muzicologii expediază această complexitate prin epitete precum „zguduitoare” sau „grandioasă”. Grandioasă e doar prin lungime, căci execuția oratoriului durează mai mult de două ore. Zguduitoare? Da, dar în ce sens?

Să ne imaginăm cum arăta spectatorul primei reprezentații a lui Matthäus-Passion, în Vinerea Mare din 1727: un târgoveț din Leipzig care mergea la biserica protestantă Tomaskirche. Că era un hangiu sau un potcovar nu contează prea mult, este destul de probabil că nu știa să citească. Versurile Evangheliei după Matei îi erau probabil cunoscute pe dinafară, dar de data aceasta avea parte de o recitare a lor, pe diverse voci, cu intonație dramatică, în limba lui maternă, în traducerea lui Martin Luther. În biserică, acolo unde adesea mergi să te reculegi, neacordând prea multă atenție cuvintelor preotului, un…

Vezi articolul original 878 de cuvinte mai mult